Despre o dorință împlinită

30 Octombrie 2017

                   vi                                   Discul negru se ondula sub acul aproape invizibil, în cutia ca de mahon. Mă bâțâiam pe vârful picioarelor și-i priveam părul tuciuriu în vânt. Sade era tare misterioasă pe copertă. Era primul meu disc de vinyl. Vocea ei profundă răsuna pe fundal. Nu îmi venea să cred că aveam pickup-ul în camera mea. D. îmi îndeplinise o dorință. Mă bâțâiam frenetic fără sens. Eram mult prea entuziasmată ca să leg pași delicați. Și el râdea într-un cot pe marginea patului de pașii mei nebuni și apoi zâmbea. Înmulțeam fericirea.

Advertisements

Hai să ne iubim în stradă

22 Octombrie 2017

                  large (1) 

           – Îți tremură mâinile! Ai emoții? Mi-a spus cât mă conducea printre dansatori pe acea stradă pavată centrală.

                    Îmi tremura sufletul și carnea ce îi era casă. Îi priveam zâmbetul mai relaxat decât al meu și pluteam în pași de dans printre dansatori, trecători grăbiți, curioși, așezați lângă un monument ori sorbind dintr-un lichid delicios la o terasă. El mai dansase în stradă până atunci. 

                   – Și eu am avut emoții mari când am încercat prima oară așa. Îmi amintesc că tremuram când știam că mă priveau oamenii atât de aproape. 

                Era alt sentiment față de ring, plajă, foișor… Oamenii care se opreau curioși ridicau telefonul și filmau sau pozau. Îmi era teamă să nu uit pașii de emoție dar îmi spuneam apoi în gând să închid ochii și să simt ritmul muzicii și palmele lui calde. Corpul se unduia în mișcări senzuale și cu cât mă lăsam furată de simțiri îmi plăcea din ce în ce mai mult. Am dansat salsa cu gâtul sugrumat dar la bachata a fost mai intens parcă. Ne transmiteam iubirea fără să o grăim și trăiam clipa aceea de parcă ar fi fost ultima. Mi-aș fi dorit să dansăm și kizomba însă nu a apărut nicio piesă de-a lungul evenimentului. O tânără s-a apropiat cu un aparat de fotografiat negru când am luat o pauză și ne-a cerut permisiunea de a ne surprinde într-o poză. Am aflat ulterior că purta un nume ce te trimitea cu gândul la fericire.

               Când totul a luat sfârșit am pornit printre clădirile vechi la plimbare. Aproape de scena urbană am surprins la marginea unui acoperiș o ferestruică albă ca de vapor. Din cercul palid ieșea un cap de ghips acoperit cu un coif de soldat ce privea spre alt cap palid. Părea că îi șoptește ceva așezat așa jucăuș cu gâtul.

            – Tu vezi? Oamenii aceștia nu mai luptă în stradă. Dansează de zor! Ce s-a întâmplat cu secolul acesta?

           Am chicotit. Imaginația mea zburdă când văd statui sau lucruri vechi ce țin de frumos. Am cutreierat apoi printre castanele căzute, pe lângă Casinoul vechi și lacul în care se oglidea cu castane coapte în palmă. Ne ținea companie un prieten drag. Ne frigeam degetele împreună cu fructele maronii proaspăt luate de pe jar și ne pierdeam în filozofii de viață. 

            Următoarea zi mare bucurie mi-a făcut momentul când am adus în sufragerie un portocal chinezesc. Avea o floricică mică albă ce stătea să se deschidă și vreo zece calamondine. Am pregătit cina în cinstea noastră cu mușchi în vin și pahare ciocnite. Dimineața următoare am găsit floricica deschisă. Mirosea puternic a vacanță exotică, a tărâmul mamei, a libertate…
            

2017-09-27_15.46.09

 

        

       

              

            

                    

Fragmente de artă descoperite și gânduri între patru pereți

27 Septembrie 2017

                           tea reading

                Când m-am trezit m-am îndreptat spre copăcelul de cafea din mica noastră sufragerie. Mi-am format un obicei ca în fiecare zi să mă duc să îi studiez și să îi admir frunzele lucioase, proaspăt crescute. S-a mai înălțat piticul de când îl hrănesc cu apă și dragoste. Lângă el se înalță avocado. Dar trebuie să recunosc că mai drag îmi este copacul de cafea, poate pentru că mă trimite cu gândul spre Cuba. Mi-am făcut ceai și mi-am cuibărit picioarele pe birou cu o carte împrumutată din biblioteca surorii lui vitrege. Cartea aceasta m-a ținut pe jar de alaltăieri când am consumat vreo 70 de pagini pe holul de așteptare la radiografie. Am răcit cobză, mi-am scanat plămânii. Drept urmare am rămas blocată la domiciliu în concediu medical precum frumoasa ciufulită din turnul fermercat, cu un bol de napolitane și ceai de oameni bolnavi aproape. Dar napolitanele acestea ieftine miros bine și de când mi-am făcut curaj să deschid geamul a năvălit aerul rece, cu parfum uscat de frunze de toamnă în tot dormitorul.  Contele de Monte-Cristo mă consumă ca și Dama cu camelii….  Arunc câte o privre la piatra în culoarea mării la mal, ce strălucește pe degetul inelar în lumina slabă. Se strecoară pe geamul din față și tresar la auzul termenului logodnică spus în gând. Suna mlădios când îl auzeam prin casă strigându-mă iubita mea frumoasă, dar cu logdondinca mea încă nu m-am obișnuit. Adesea râdem ca doi copii când ne imaginăm cum va suna când ne vom striga printre pereții aceștia subțiri soția mea ori soțul meu. Tresar când parcurg povestea tinerilor logodiți din carte. Mi-o imaginez pe iubita lui Edmond cu buzele de coral și plete în vânt, cu pleoapele grele de așteptare ori la brațul lui cu ochii tuciurii slipind de fericire apoi, pe Edmond mocnind în încăperea aceea izloată. Visele și încăpățânarea la o vârstă fragedă realizez că te pot pune în încurcături. Că focul acela ce arde în interior nu-l ai decât în anumite împrejurări cu persoane de suflet sau sclipiri de inteligență sugrumată. Că norocul are și el un rol în destinul nostru chiar dacă nu prea vrem să recunoaștem existența lor.

             Mă oporesc din tentativa de filozofat căci mintea îmi aleargă la tabloul ce l-am descoperit în capela bisericii vechi  din piața pavată când mă întorceam de la cabinet acasă. Îngerul acela în umbră palidă m-a fascinat de-a dreptul. Era o înfățișare din 1900. Un artist își închipuise acel moment acum mai bine de 100 de ani. Apoi mai era sculptura îngerului bătrân ce cresta cu o secure un trandafir înflorit. Îmi plăcea să mi-l imaginez roșu sângeriu dacă ar fi prins culoare. Ținea o clepsidră în mâna dreaptă. Mă supăra faptul că nu puteam afla vechimea sculpturii.

În apă

23 Septembrie 2017

        Priveam dungile de pe fundul bazinului cât îmi ancoram gândurile în apa clară. Era atât de transparentă încât îmi percepeam luciul lacului roşu de pe unghii. Când oboseam ieşeam la suprafață, mă întindeam pe spate şi pluteam în voie. Îmi imaginam că brațele sunt aripi. Cei doi palmieri din colțurile sălii îmi chemau dorul pentru zilele toride de pe insulă. Mă simțeam epuizată. Mă scufundam iar. Îmi era dor de Bella. Să stau cu ea la o cafenea cochetă din cartier şi să pălăvrăgim. Când am simțit că frigul îmi furnică pielea m-am cocoțat în tribună. Îi priveam corpul greoi lui D. cum lăsa bule albe ca o dâră. Îmi plăcea să îi urmăresc brațele masive cum se roteau, apăreau şi dispăreau obosite în albastrul clar.

 

Când ne-a prins furtuna la mare

28 August 2017

                      Undeva spre miezul nopții am pornit cu emoții în stomac spre mare. 

                         – Uite pescărușii! Mi-a spus cât îmi strecuram picioarele printre firele aspre de nisip.  

                       Priveam valurile întunecate pierdută cât brațele lui îmi înconjurau talia. L-am îndrăgit când deși i-a fost frică de înălțime s-a urcat cu mine în cele mai zăpăcite roți din parcul de distracții. Îl priveam cum își ținea mâinile încleștate de bara de siguranță când roata cea mai înaltă s-a ridicat spre cer. Marea îți tăia răsuflarea. Priveam spre linia orizontului copilăroasă. Apoi ne-am urcat în roata cea mai rapidă. Râdeam cu o poftă nebună. Simțeam că zbor. Apoi roata ne-a întors cu capul în jos și atunci am văzut pe chipul lui teroare. Aș fi vrut să îl consolez cumva însă mâinile îmi erau prinse de sistemul de siguranță. Ne-am caramelizat pielea în soarele torid diminețile până când pielea mea a devenit ciocolatie. Am colindat stațiunile ca să surprindem cele mai frumoase valuri ale mării. Printre iahturi, porturi, nisipuri în tot felul de culori, lacuri cu nuferi ne-am furat săruturi. Am savurat pești și fructe de mare, pe plajă, pe asfalt încins, pe șezlong la mal când marea îmbrățișa noaptea. Am surprins apusul de pe un dig în culoarea vatei de zahăr. Am surprins răsăritul în flăcări , înfrigurați și îmbrățișați la maul mării. Nu m-am putut abține și am luat și vată de zahăr căci îmi amintea de copilărie. Am surprins crabi pe stâncuțe negre. Ne-am uns cu nămol pe plajă și apoi ne-am aruncat în mare… Însă aceste frumoase momente aveau să fie eclipsate.

                     În data de 21 hotărâse să mergem în cel mai frumos port al mării. Era o zi simbolică pentru noi căci în data de 21 ne oficializasem relația în lumea dansului. 

                     – Nimic nu se compară cu senzația de a mânca cu marea la un pas de noi!

                       Am oprit la un restaurant parcă rupt din filmele lui 007. Peste fereastra larg deschisă vedeam iahturile și marea tot mai întunecată în marginea paharelor de vin. Se lăsa noaptea ușor. Așezasem un trandafir roșu pe masă după ce oprise un copil ce se plimba printre mese cu un braț de flori. Ascultam chitara spaniolă din fundal apoi am tresărit cât am auzit una din piesele pe care o îndrăgeam acum câțiva ani. Mă admira în rochia roșie ce îmi aluneca pe șolduri cât buzele savurau din vinul sângeriu ori mușcau din carnea suculentă și picantă a midiilor. Era ceva straniul la el în acea noapte. Își bâția genuchii sub masă și mă admira mai mult decât o făcea de obicei. Apoi la geam a început să fulgere.

                         – Vine furtuna. I-am spus tristă.

                         –  Vreau să ne mai plimbăm spre dig chiar dacă e noapte…

                      Era straniu căci digul era într-o zonă pustie și el era foarte protectiv. Furtuna se întețea cu cât ne apropiam de locul acela. Priveam marea luminată de flăcările argintii și mă țineam de umeri căci vântul îmi tăia pielea. Apoi s-a oprit din mers din senin. Vorbea tremurat. Cuvitele curgeau din inima lui ca stropii de ploaie ce loveau marea. 

                             – Nu mi-aș imagina viața fără tine! 

                                  S-a pus în genunchi și a deschis o cutie întunecată. Atunci am realizat de ce era așa de agitat la restaurant. Au început să îmi șiroiască lacrimi pe obraji. 

                              – Vrei să fii soția mea?

                               -Da! 

                               L-am îmbrățișat până am rămas  fără aer. Am uitat de frig și furtună. Pluteam în brațele lui.

                              – Iartă-mă că te-am ținut în frig!

                         Dar eu priveam inelul în culoarea mării în stare de șoc. Vreo două zile m-au ținut emoțiile crezând că e un vis prea frumos. M-am tot ciupit de obraji. Nu visam iar el râdea de isprava mea.

                              – Nu te mai ciupi! Nu visezi!

                         Am ciocnit paharele de șampanie. Marea mi-a fost părtașa celor mai frumose momente din viață. 

Despre bunici şi lucrurile din cameră

3 Iunie 2017

 1. Pe biroul lui stă un tablou nou cu noi despre care adesea chicotesc şi îi spun că arătăm ca doi vampiri. Surprinde un moment de repaus la dans, în unul dintre locurile unde ne-am cunoscut la început. E un loc pe care am ajuns să îl îndrăgim. Într-un borcan transparent am lăsat legat în pânză albă buchetul cu flori de câmp din imaginea de mai sus. Lângă pălării stă cules un trandafir sângeriu  din grădină. Pe rafturile dulapului stau alte tablouri cu noi. Camera noastră prinde viață de la o zi la alta şi-n jur se adună momente cântărite în lucruri.

2. – Să te fereşti de copaci! Sunt lupi în zonă! Mi-a spus cât escaladam dealurile acelea uitate de oameni şi încărcate cu flori.

        Priveam lacul din hău ce îl puteam cuprinde cu o palmă. Adesea priveam copacii când auzeam câte un foşnet şi acceleram pasul. Am cules flori până când am adunat un braţ şi le-am aşezat într-un buchet bombat, rotund, în camera noastră. Apoi l-am vizitat pe bunicul lui care mi-a dăruit bujori din grădina lui frumoasă şi i-am strecurat în buchet. Bunicii au acel ceva al lor. Îşi răsfață nepoții mereu cu ceva plăcut. Am primit ceapă verde proaspătă şi o îmbrățişare caldă.  Era răcoare sub meri. Grădina lui îmi amintea de cea a bunicilor mei, de momentele când mă cățăram în copaci sau mă legănam într-un leagăn improvizat cu scândură, pe sfoară albă. Îmi era dor de ei. Mă întrebam dacă în rai aveau grădină.

        – Pe dealurile acestea s-a purtat cândva război…

   3. În una din zile mi-a pregătit o surpriză. După câteva ore de mers cu maşina m-a condus în una dintre cele mai mari şi frumoase grădini din țară. Ne-am sărutat printre nuferi şi  ne-am prostit la poalele unui castel.

       – Cred că acolo se furişau când erau îndrăgostiți să se iubească. Şi în palat țineau baluri. I-am spus privind către grajdiul vechi din cărămidă.

         În fața palatului erau palmieri. Serele de iarnă erau încărcate de flori exotice. Era un colț de rai. 

        De acolo am pornit în Grădina Zmeilor de unde am privit pădurea de pe marginea prăpastiei lutoase şi formațiunile de piatră în hău, ce luau formele chipurilor bizare. Era ceva mistic la acea zonă. Mă simțeam ca atunci când citeam din Eliade. 

       4. Ne-am sărutat la un iaz, pe o saltea unde am improvizat un picnic şi am prins  primul bronz pe anul acesta. 

       5. – Ți-ar plăcea să îți revezi bunicele? M-a întrebat cât priveam nostalgică pe geamul maşinii.

           – Ar fi frumos!

          –  Putem să o facem mâine. 

               L-am privit mirată ştiind că erau ore întregi de condus. 

           M-au năpădit emoțiile. 

           Mă gândesc la pădurea de acasă de care îmi era atât de dor cât scriu aceste rânduri şi sorb din vinul roşu ce stă pe masa din fața mea. La grădinile bunicilor care s-au dus. La bunicele pe care aştept nerãbdătoare să le revăd. La tatăl meu. La camera mea din adolescență. Locul acela poartă o puzderie de amintiri.

    

          

      

Când natura ne apropie

31 Mai 2017

        

   Lăsasem florile de câmp rozalii culese din mica noastră excursie într-un vas transparent improvizat cu un şnur răsucit alb din sertar, lângă pălăria crem cu bor larg, ce mi-o cumpărase ca să îmi feresc buclele grele de soare. Priveam nostalgică cum se scuturau florile mărunte şi îmi aminteam de momentul când am hrănit căprioarele şi cerbii. Mă simţeam aproape de sufletul lui în colțul acela de natură. Era o linişte contagioasă. Am fost surprinsă când am auzit pentru prima oară un papagal vorbind. Aş fi vrut să mă tolănesc pe iarba din grădină, în bătaia razelor călduțe însă norii gri înghit soarele hapsâni. Miroase a noi, dulceag şi prăfuit. I-am lăsat o surpriză pe birou. 

Săruturi târzii

3 Mai 2017

    

   Între două case am uitat să mă mai opresc să înşir gânduri. M-au furat momente. Mi-am găsit un job pentru inimă în care prichindeii îmi înveselesc ziua cu pupici pe obraz şi îmbrățisări cu palme mici. Mi-am obosit sau relaxat corpul cu mişcări de dans, yoga, bicicletă ori fitness. Am început o carte cu povestea unei tipe cochete de prin vremea celui de al ll-lea Război Mondial.  Plimbări printre tufe de liliac la brațul lui. O inimă care bate tare când îl aud spunând:

        – Cât eşti de frumoasă!

             O baie în apă cu sare într-un concediu care a trecut prea repede în doi. O noapte de dans într-un loc care ne-a apropiat cândva. Ramen pregătit împreună alături de un vin evreiesc delicios. Nopți dansând cu tălpile goale pe covorul lui, demne de tablouri cu Eve.. săruturi târzii. M-am obişnuit cu parfumul lui îmbătător şi-a început să îmi lipsească când nu se amestecă cu al meu.

               Am lăsat pe dulapul lui un carnet cu un corp de femeie pictat dezgolit, în care iscălim nectar pentru suflețelele noastre. Mi-a scris o poezie cu obrajii roşii.. am tresărit de fericire când am citit-o ca o copilă răsfățată şi-am dus carnetul la piept. Pe biroul din camera mea stă o rochie nouă albă pe care aştept să o îmbrac cu nerăbdare. Mi-am turnat vin roz într-un pahar şi m-am oprit să despic amintiri. Mă alung la o baie cu baloane…

Despre ce nu se poate şi mulțumiri

7 Aprilie 2017

         
 Mi-am aruncat pantofii cu tocul ca de tăiş în colțul camerei. Îi priveam cu jind. Îmi pulsau gambele de durere. Mi-a năzărit un chicotit când am realizat că vecinul mi-a zis:sărut mâna! la intrarea în scară. Eu cu chipul meu de puştoaică nici acum nu sunt obişnuită cu politețuri de genul. Or fi fost pantalonii la dungă de vină…

          – Suferă babo dacă vrei să fii prezentabilă!

    Mă înstrăinasem de cameră de când ajungeam foarte rar în spațiul acesta înalt ce îmi devenise ca o a doua casă. Soarele năvălea fudul pe aşternut, prin fereastra mare şi mă trezea cu pielea încinsă. 

      M-a pălit o răceală cruntă lucru care interferează cu programul de sport. Dar la dans tot am mers. Era îndeajuns că stăteam bosumflată în pat şi îmi boceam dorul de fitness. D. îmi ținea predica secolului căci mă epuizam. Uneori îmi aşterneam preşul de yoga şi dădeam bice cu tot cu dureri şi cică trebuia să stau cuminte până mă făceam bine. Eu un mic Batman încăpățânat îmi alungam vina.  Până la urmă m-am moleşit şi am realizat că nu se ducea sportul  nicăieri. Mă aştepta tot acolo. Apoi am realizat că a devenit ca aerul pentru mine după ce s-au scurs atâtea luni de activitate. 

        Despre dans: pot să zic că am un zâmbet tâmpit când îl văd pe D. că îşi  muşcă buza dacă buclele-mi cad pe o parte cât degetele îmi alunecă pe gâtul lui. Mă lipesc de pieptul lui şi realizez că dansez cu el Kizomba cu poftă. 

        Despre sufletul meu: e calm şi cald. În stomac se zbat fluturi. 

       Despre lucruri noi: o mini excursie la cabană cu D.,  Bachata în şosete înainte de somn şi un râs cu poftă căci ne încurca covorul, bucuria că fiarele de smoală din curtea lui( 2 dulăi şi o femelă, frumoşi foc, care probabil dacă se ridică mă dărâmă) m-au acceptat în haita lor şi acum se gudură pe lângă picioarele mele şi mă ling pe palmă. Şocul lui D. când a realizat că deja mă îndrăgesc. Dar eu zâmbesc iar tâmp. E ceva aparte când văd că tremură pământul sub picioarele lor dacă aleargă să întâmpine!  

         P.S: Mulțumesc bărbatule minunat că ți-ai dedicat timpul şi răbdarea să mă înveți! Că mă încurajezi să nu renunț orice ar fi! Că îmi suporți toanele şi fricile!

         N.B: Ce repede mai trece timpul!     

             

Când m-am decis să sap o grădină

17 Martie 2017

            E una dintre acele nopți în care privesc spre sufletul meu şi realizez că prea mult am fugit de el. Că l-am înghesuit fară lumină şi speranță la lucruri demne… că mi-am ambiționat doar fizicul să trăiască cu mişcare care îmi hrănea vanitatea. Cândva obişnuiam să cred că îi voi sădi în suflet flori cuiva care să se bucure de momente dar am uitat să mi le sădesc în sufletul meu mai întâi de toate. Între timp cu greşeli, nepăsări, renunțări au crescut buruieni şi spini….  Am devenit o versiune a mea prea superficială şi rece. Aşa că iau un hârleț şi le fac de cap acelor spini… Nu un gentilom aduce soarele acolo unde un nemernic sau mai mulți au lăsat urma unui apus, ci pacea din suflet. Vorbeam cândva de dezamăgirile altora dar dezamăgirea personală am lăsat-o după cireş. Şi e o treabă cu dezertarea…. nu prea îmi place.