Stâncile

27 Noiembrie 2016

                    Sunt așa momente care te iau în zbor și sunt altele care te fac să le simți  precum o bătaie grea de pendul.

                     Nu mă pot hotărî care dintre ulitmele locuri vizitate mi-au tăbărât mai mult în suflet. Am revăzut castelul. Inima îmi galopa ca unui copil îndrăgostit. Am cutreierat la brațul ei străzile mici, în teneșii americani roșii ce tocmai mi-i oferise în dar. Priveam clădirile vechi. Unele dintre ele mai păstrau urmele gloanțelor de pe vremea războiului. Era o vijelie de amintiri în interiorul meu. Priveam spre marginile castelului. Îmi aminteam de promenadele cu Lu, de micile noastre escapade pe acoperiș, de dansatoarea cu voal ce semăna cu prințesa Jasmine, de zilele toride când mă trezeam cu zgomotul pescărușilor și îi priveam pereții peste acoperișurile dezgolite, și visam cu ochii deschiși, de cafeneaua de pe colț, unde evadam și visam să port cândva pălărie. Pălăria era în cameră…

                     – Ce e? M-a întrebat Bella când a realizat că eram prea tăcută.

                     – Mă gândesc la Lu, la zilele când veneam aici.

                    Am tresărit când am văzut clădirile cât un buric de deget și am alergat spre balustradă. Priveam linia orizontului. Vedeam marea între două stânci, apoi cum se alungea spre nicăieri, în partea mea dreaptă. 

                   …

                   Spre târziul serii am mers pe ring. Simțeam că îmi luaseră foc tălpile. Însă eram fericită. Un nou profesor mă invitase la dans. Fiecare invitație a maeștrilor de pe insulă era ca un șut în fund pentru voința mea de a progresa. Am părăsit ringul epuizată și am adormit imediat cum m-am strecurat sub plapuma răcoroasă din dormitorul lui D. Dimineață,  Bella a intrat în cameră ușor să îmi dea deșteptarea. Trebuia să mergem toți în excursie. Am pornit spre partea de Est a insulei. Am traversat în jur de 100 și ceva de km. Alergam de pe o plajă pe alta învelită într-o pătură. Însă locul în care mi-am lăsat inima a fost undeva în vârful stâncilor, unde stătea solitară o statuie. D. nu stătea mai prejos când venea vorba de adrenalină. Am escaladat împreună stânca și am luat statuia de un braț ca și când ar fi fost un prieten. Râdeam rezemată de bustul rece și priveam în hăul de sub picioare. Dar marea acolo avea culoarea smaraldului. Ce priveliște avea prietenul mut!  M-au trecut fiorii când am dat să cobor. Eram amețită. Stătusem prea mult în vuietul valurilor. D. s-a întors să mă ajute să cobor. Nu îmi era teamă. Mă sâcâia doar senzația aceea de greață. 

                    Dacă stau bine să mă gândesc, pe insulă făcusem printre cele mai nebunești lucruri. Tot într-o zonă de Est, mai exact într-o zonă militară, escaladasem o stâncă ce izvora din mijlocul mării. Sărisem de pe iaht în negură, fără să îmi pese că aceea putea fi ultima mea zi. Băieții strigau de pe iaht că sunt rechini ca să îmi clintească siguranța. Am privit iahtul cum s-a îndepărtat și am escaladat stânca ce purta urme uriașe de bombe vechi. Se țineau doar de glume serioase… Și ca să îmi fie aventura și mai periculoasă, peretele stâncii era atât de plin de arici de mare încât nu aveai loc să pui un deget sub apă. Trebuia să te urci doar pe porțiuni cu mușchi. Dar marea semăna cu valurile ce se spărgeau în hău… Am zâmbit întrerupând șirul de aventuri.

                        M-am întors în cameră cu scoici trandafirii în buzunar și frânturi ce aveau să fie cândva deliciul nepoților. 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s