Laguna

9 Aprilie 2018

Urmăream lumina lanternelor cu cât ne afundam printre preții de pământ. Respiram sacadat. Am auzit un foşnet în beznă şi am privit cu groază spre galeria din față. Eram deja ajunşi spre mijlocul peşterii dar cumva nu îmi venea să înaintez. L-am prins pe D. de braț în speranța că îmi va dispărea frica. Galeriile erau prea multe şi nu existau indicatoare. Părea un labirint al întunericului. Oricât aş fi fost de curioasă curajul îmi dispăruse după acel sunet. C. ne povestise că au fost suflete care s-au rătăcit şi au murit acolo iar eu eram tare superstițioasă.

– Poate totuşi ar fi bine să ne întoarcem. I-a spus D. lui C. Pereții sunt fragili…

Am ieşit cu pasul accelerat. Cumva mi se mai liniştise respirația când am privit laguna. Apa strălucea în albastru ce se pierdea în nuanțe de smarald, până spre mal. Era cumplit să tă rătăceşti în întuneric. Mă gândeam pierdută că la fel de cumplit putea să fie şi să te rătăceşti în interiorul tău, dar ştiam că la fel ca şi în peşteră, undeva de sus, pătrundea lumina şi dacă insistai să îți depăşeşti teama şi să înaintezi, poate reuşeai să o găseşti.

Când mi-am strecurat degetele printre pletele ciufulite de vânt am simțit fire de nisip cum s-au strecurat sub unghii. Simțeam o nevoie absurdă să mă curăț.

Advertisements

Printre zgârie nori

3 Aprilie 2018

Mă uitam la The Royals când m-a lovit sentimentul acela haotic. Pentru o clipă m-am întors în camera de hotel cu geam în formă de lună. Ploaia lovea sticla groasă cât stăteam cuibărită în patul înalt cu aşternut alb. Mă uitam la The Royals în patul londonez. Mă simțeam special să ştiu că dincolo de geam puteam să mă rătăcesc pe străzile londoneze nu doar după ecranul tabletei. Era ziua mea şi mă simțeam ca o prințesă printre străini.

Sentimentul acesta haotic mi-a rămas întipărit în minte poate pentru că acolo mi se realizase un vis. Îmi amintesc că printre ruinele de acasă, mirosul greu de praf şi mucegai găsisem într-o pungă de cadou o listă de dorințe pe care o iscălisem înainte de a pleca la facultate. Undeva printre lucrurile surprinzător bifate era un număr cu dorința de a mă urca într-o roată. Londra era neagră ca smoala în vârful ei şi puzderie de lumini se îngrămădeau la vârful degetelor picioarelelor. Când m-am întors la hotel am rătăcit în cerc printre clădirile şi maşinile rupte din lumea lui 007. Aveam impresia că mai văzusem colțurile acelea palide de câteva ori. Dar eram mulțumită chiar şi aşa rătăcită între oamenii care păreau că aleargă pe stradă mai degrabă în ritmul lor cotidian, căci acolo, printre tălpile lor aprige am văzut pentru prima oară în viață zgârie norii şi m-am simțit atât de furnică în fața frumuseții planetei. E ceva cu primele dăți. Ți se agață de inimă ca lacătele de podurile îndrăgostiților. Eram o tânără zvăpăiată fără teama de a depăşi continente cu aripile de metal a unei companii şi un hău în inimă.

Am ridicat receptorul de lângă pat şi am realizat că dincolo de receptor era angajatul unei pizzerii. Am închis precipitat. Realizasem că formasem un număr greşit. M-am cuibărit în pat cu televizorul pe radio. Răsuna The Weekend. Aceea a fost una dintre nopțile când am dormit ca un bebeluş şi hăul din inima mea părea mai puțin adânc. Cumva crescuse pofta în mine şi Londra fusese doar un brânci de curaj pentru a cunoaşte mai mult din planeta aceasta minunată.

Sentimente și expectorații

31 Martie 2018

Mă sufoc, citesc câteva capitole din cartea ce-o țin pe birou de ceva timp și-mi pierd răbdarea. O las jos, înghit cu greu lichidul gălbui ce îmi arde gâtul și-mping cana înapoi de parcă mi-ar fi silă de atâta ghimbir. Sunt așa de răcită că amețesc și dacă mă ridic să merg până la baie. Parcă aș mai citi din Suge-o, Andrei! și parcă nu. Am un nod în pântec. D. e în oraș și-n casă e prea liniște deși am pus Radiohead.

Știi senzația aceea când inima te bombardează cu prea multe amintiri dar tu ești prea lămâie în storcător ca să mai ripostezi? Lucruri bune pe care ți le mai dorești, lucruri rele pe care ai vrea să le trimiți în coșul de gunoi, doruri, vise neîmplinite, așteptarea unui vis ce prinde deja contur… molotov de sentimente mai pe scurt. Bănuiesc că atunci când sunt bolnavă am timp să reflectez mai mult. În cameră e o oglindă nouă mai mare de un metru și un scuipat, cu cadru gri, sculptat. Îmi plac așa de mult sculpturile de pe ea că îmi vine să îl pup pe D. de fiecare dată când o văd. A fost o surpriză plăcută și oglida și orhideea roz. Orhideea mă face să mă simt exotic, aproape de o insulă uitată de îmbulzeală, într-o vacanță de vară.

P.S: Abia aștept să ajungem în Croația și să hoinărim cu mașina printre străini!

Printre oglinzi

17 Martie 2018

39133_42-47319607

Obraz pe obraz, în lumina confuză respiram greu și pluteam. Mă pierdeam în zâmbetul lui larg. Îmi simțeam tălpile ușoare. Încheieturile mâinilor alunecau pe gâtul lui dezgolit. Eram captivată de acel moment. Îi simțeam încheturile tari pe talia îngustă cum șerpuiau spre linia colanei. Uneori îmi mângâia nasul într-un sărut. Mă privea mândru apoi mă urmărea în oglinda ce încadra peretele din spate. Știam că avea o poftă nebună. O puteam simți în porii pielii, în felul în care mă mâgâia.

Într-un moment de respiro m-am cuibărit pe o boxă și am privit o brunetă cu părul creț, vâlvoi ,cum aluneca cu măiestrie în pantofii sidefați. La scurt timp s-a întros D. Mi-a întins palma și am pășit cu tocurile ascuțite printre oglinzi. Mă provoca respirația lui aproape de pielea gâtului. Timpul zbura. Se apropia momentul când aveam să mă trezesc într-o dimineață și urma să aud acele două cuvinte:

– Soția mea!

Mă năpădeau emoții…

Cascada

12 Martie 2018

Sunt aşa locuri unde îți poți pansa sufletul şi oxigenul îți dansează în plămâni. Printre brazii ce păstrau umbră îmi făceam avânt şi alunecam pe stratul topit de zăpadă. Mă luam la întrecere cu D. care alunecă mai tare. Eram copiii pădurii. Mi-am dorit anul acesta să văd o cascadă aşa că am bifat un lucru de pe lista de dorințe. E ceva fascinant în sunetul învolburat şi spuma albă ce se ridică la suprafață.

Focul

3 Martie 2018

Lemnele trosneau încet. Topeau zăpada din jur meticulos, într-un cerc. Ascultam sfârâitul acela atât de familiar şi îmi goleam mintea cât flăcările roşii se jucau. Am stat acolo până mi-au amorțit tălpile de frig şi mi s-a aşternut cenuşa pe vârful papucilor cu blană. Mi-a fost dor de fum, de mirosul proaspăt de lemn tăiat, de focul sălbatic.

Tōkyō

2 Martie 2018

Ninge ca în poveşti iar mie îmi zboară mintea la o capitală colorată. De prin liceu visez să vizitez oraşul. O vreme l-am vizitat doar în poveşti împrumutate. Mă cuibăream în fotoliul moale din compartimentul trenului ori în sala bibliotecii şi visam cu mirosul cernelii la luminile albastre, la un tablou al meu cu noaptea acolo, la un acoperiş la capătul lumii unde să îmi zboare pletele vântul ori să îmi înghețe buzele într-un sărut, la un pahar de vin într-un local unde vocile sunt străine şi mieroase, la ramen delicios şi alte delicatese. Cumva limba lor îmi părea dulce. Mă străduiam să înțeleg, să o învăț…reuşeam câte puțin. 24 şi încă n-am ajuns dar cândva voi ajunge.

Aseară după proba rochiei mi-am luat ramen. Poate de aici m-a pălit dorința aceasta nebună.

Cafeneaua de la colț

27 Februarie 2018

M-am cocoțat la tejgheaua unui bar în culoarea mahonului, la colț de stradă. În surdină se aude adesea muzică country ori câte o chitară electrică. Mi-au înghețat extremitățile însă nu-mi pare rău. Mi-am cufundat picioarele în zăpada care scârție.

În sfârşit a venit iarna în toată splendoarea ei pe străzile plumburii şi vechi ale oraşului. Ninge cu fulgi mari printre copacii bătrâni şi eu zâmbesc cu nesaț. De un timp mă pălise dorul de vară, de flori parfumate şi apă dar cumva mi-am potolit dorul când am realizat că e prostesc să tot aştept când poate fi frumos şi azi, mâine… Graba, curiozitatea şi încăpățânarea mă fac adesea să deraiez de la prezent. E frig dar cumva cosy în locul acesta vechi, cu cafea de la 1995.

Drumul înghețat

20 Februarie 2018

Zilele acestea simțisem o nevoie acută să mă deconectez de tot. Vestea celui de al doilea nodul la sân mă dăduse peste cap complet. Mi-a luat ceva timp să diger investigațiile când a apărut primul, să mă adaptez cu schimbările radicale din meniul culinar şi încă nu m-am obişnuit deşi au trecut 4 luni. Apoi aveam impresia că viața mea începea să treacă pe încetinitor şi puteam simți clar toate detaliile. Fraza “nu te stresa orice ar fi sau orice te-ar putea necăji” a trebuit să mi-o bat cu un cui imaginar pe o oglindă frontală matinală. Până într-o zi când m-a podid plânsul şi am spus:

-Gata! Mi-am atins o limită de supărare!

Am realizat atunci că orice ar fi trebuie să fac ceva, să schimb ceva, să plec undeva măcar puțin. La scurt timp după numai bine că D. îmi propuse să mergem într-o minidrumeție de o zi cu maşina noastră nouă, spre munte. Am fost aşa fericită când am sărit în zăpada mare. În sfârşit mă simțeam liberă de toate grijile. Iarna era în toată splendoarea ei. Țopăiam şi mă zbenguiam ca un copil. Mi-am aerisit sufletul privind peste hăul acela înghețat. Acolo am realizat că nu aveam de gând să las un hău în inima mea sau inima lui indiferent de lucrurile care apar sau pot apărea pe parcurs. Adesea uităm să ne bucurăm îndeajuns când totul pare gri într-un tablou, dar pe margini sunt brodați ciorchini de flori.

N.B: Mă simt specială când sunt în cabina de probă şi văd că designerul lucrează pe rochia ivory. Mâine e una dintre acele zile în care am emoții când o probez. Încă puțin şi va fi gata.