Pentru evoluție!

15 Martie 2017
         

     Nu aş putea descrie nerăbdarea cu care aştept paşii de dans. Bucuria de a-mi simți tălpile mişcându-se energic. Emoția şi nerăbdare de a exersa paşi noi. 

            Pletele curgeau spre sol în bucle sau drepte, coada de peşte se ridica în aer ori cocul se răsucea lent printre degetele lui D. şi astfel serile curgeau.  

             Am ciocnit paharele de Cuba Libre:

            – Pentru ce?

            – Pentru evoluția ta neaşteptată în kizomba mi-a spus.

              D., unul dintre cei mai buni dansatori pe care am ajuns să îl cunosc aici, a reuşit să mă facă să iubesc acel stil pe care cândva nu îl stăpâneam, să aştept cu nerăbdare următorul pas. Dacă în bachata şi salsa ne jucam şi improvizam când ne intersectam stilurile atât de exotice, în kizomba puneam ambiție şi speram să nu îl jignesc cu vreo mişcare eronată. P. o brunetă focoasă mă privea adesea contrariată când exersam. Alteori se apropia de el şi ezita… Aş fi jurat că simțeam o săgeată de ură când m-a purtat spre pistă chiar lângă ea. Probabil era îndrăgostită de D. 

               – Complimentează-mă peste trei luni pentru ce ai reuşit să mă înveți.

               – Peste trei luni nu mai am ce să te învăț. Mi-a spus cu un zâmbet larg pe buze.

               D. provenea dintr-o familie de oameni de afaceri cu poftă de granițe exotice şi cultură rară. Mă întrebam care din părinți îi transmisese acel talent de a se mişca pe pistă?  

                   N. B. : Într-un colț al sălii o femeie cu buze senzuale şi aluniță în barbă îmi capta atenția ca un magnet. Zulufi aurii cădeau într-o cascadă generoasă prinsă în vârful capului. Pieptul generos strâns de un şnur încrucişat îi tresălta când atingea corpul partenerului ei. Adesea îşi închidea ochii. Am surprins un sărut pe gât. Era printre acele cupluri la care simțeai tensiunea plăcută în aer. Puțini aveau dansul în sânge…Ei aveau ceva special. 

            

Despre alte momente mărunte

8 Martie 2017

            Când fac pauze lungi realizez că se adună lucruri frumoase prin care am trecut căci despre cele urâte oricum nu aş alege să iscălesc; cum ar fi faptul că m-am cățărat pe o bordură rece când mi-a sărit somnul şi am privit luminițele oraşului de sus până mi-au înghețat urechile, apoi faptul că am început dansurile latino şi aici, rutina de fitness ( gambele mele plâng într-un fel după atâta mişcare)…trandafiri pe birou, şampanie la rece. Aş fi vrut să fie Lu azi aici, să ridicăm un pahar cu bule aurii împreună, să îi umplu casa de flori mamei şi să ciocnim cu Dirty Martini… 

Colecționari de amintiri

22 Februarie 2017

     

  Printre licori tari, cafea lungă şi cremoasă după tumult când primul tramvai trece şi oamenii se duc prea devreme la lucru, printre străzi vechi pavate, la o piesă nouă de teatru la care am râs şi-apoi am plâns, într-un local cu motive ruseşti, în altul cu o motocicletă agățată de perete de care îmi era dor, printre filme trăznite, camerele lor unde pălăvrăgeam până la zori(în camera I.ei stă o pălărie vişinie cochetă, volume cu cotor negru, lumânări parfumate şi tot felul de amintiri adunate, în camera lui M. stă o țintă de poligon şi un motan cu ochi mari ce l-am botezat Lucifer şi care mă pupă pe nas adesea) , camera mea în care răsuna muzica şi în care mă tot gândeam că e loc de adunat amintiri,  un concert la care se zdrăngăneau piese romantice la o chitară, zbenguit în club, un bar pe care luau foc pahare într-o piramidă, shoturi de tequila, câțiva fulgi, o ploaie, o  şapcă aruncată obraznic peste pletele drepte… s-au scurs zilele. Ziua sufletului meu drag peste mare… ( Tare aş fi vrut să fiu acolo când suflai în tort. S-a mai scurs un an şi-ai rămas la fel de exotică şi-n burtică se mişcă o parte din sufletul tău)… I. dansează sexy, cealaltă I. dezbate despre maeştri ai secolelor vechi cu patos, M. face întrecere cu mine la glume.A fost un fel de acomodare haotică, de parcă ne-am fi cunoscut de o viață şi timpul nu ne-ar fi ajuns. Într-un bar erau două brunete focoase cu cocuri de balerine pe care le admiram şi eu şi I. (Şi femeile se uită la alte femei frumoase)

          – Ce sinistru e oraşul pustiu noapte! Ai zice că sunt case de vampiri. I-am spus lui M. păşind apăsat cu tocurile groase învelite în piele neagră. 

            M. râdea când îmi auzea aberațiile.

          Am iscălit într-un carnet roşu câteva fraze din timpul piesei neaşteptat de necenzurată:

          1.”O să fumez până borăsc”.  

          2.”Eu vreau slănină cu detergent.”

           3.”-Ce? Sunt grasă?  

                 -Nu! Eşti grasă şi minunată! Eşti o grasă minunată.”

În portofel am strecurat un bilet pentru alt concert pe care mi l-a dăruit M. Ce nu ştie el e că eu fredonam piesa lui Horea Brenciu an de an când se apropia toamna. “Dimineți de Septembrie, cu aromă de cafea!” … la, la, la! Parcă merge şi în dimineți de Februarie.

   

În camera mea nouă

    14 Februarie 2017


     Nu am somn. Pe perete bate o lumină slabă, gălbuie. Miroase a Cocolino din patul acesta mare, pe care se împrăştie în aşternut trandafiri albaştri. Pe televizor am găsit un ceas ce îmi aminteşte de ceasurile din apartamentul în care am copilărit. Pe birou am lăsat volumul trei din Fluturi de Irina Binder. Rătăcesc inevitabil spre momentul când am dus cele trei volume la piept pe trotuarul acela cu tarabă din centrul Chişinăului şi G. mă atenționa că existau cărți scrise mai bine. Cu toate acestea îmi satisfăcuse curiozitatea de a afla ce se găsea dincolo de acele pagini…Iar acum zâmbesc pentru că a rămas unul dintre acele lucruri simple care mă leagă de ceva ce a fost frumos. 

           Mă  foiesc în dantela neagră ce-alunecă pe şolduri. E bine să fiu în camera mea nouă! 


Poveşti pe meleagurile oraşului studenției

7 Februarie 2017



Păşeam în grădină cu spatele strâns. Priveam  culorile cenuşii ale instituției vechi ce o împrejmuia. Mă întrebam cum arăta sala de teatru. C. mă aştepta la intrare, în capătul grădinii.

 – Ce sinistru e pe aici! I-am spus cu brațele adunate protectiv.

 I. ajungea mai târziu.

 Tinerii actori la început de drum purtau costume ce te alungau într-o Veneție apusă. Sădeau umor de calitate în sufletele ce le admirau curajul. Am râs cu o poftă până la lacrimi. Eram atât de mândră de luminile ce se năşteau în țara mea şi aveau să ducă pasiunea şi emoția mai departe pentru alte generații. 

Când s-au aprins luminile pentru pauză am zărit-o pe I. lângă uşă. S-a aşezat apoi pe podea lângã C. iar eu m-am cocoțat pe o ladă. Timpul a zburat pe nesimțite. Mai voiam. Am aplaudat până am simțit că mi se umflă palmele. Dar ochii lor spuneau tot. Străluceau de speranță. Nu ne puteam opri din aplauze. 

 Când am ieşit în grădină mi s-a făcut pielea de găină şi am grăbit pasul.

 – Mai ştii senzația aceea  stranie ce o simțeai când ai ajuns? Nu era degeaba. Una dintre sălile de repetiție se zice că e bântuită. Nimeni nu are curaj să repete singur acolo pentru că s-au întâmplat tot felul de chestii.

  Am simțit că îmi iau foc tălpile. Am plecat în grabă spre lumina stâlpilor de iluminat stradali.

    -Stați aşa! Unde ați pornit aşa de repede? A spus C. amuzat. 

   În noaptea aceea nu am adormit. Am povestit cu I. până dimineață. I. era acea femeie talentată, foarte atentă la detalii, cu care nu m-aş fi plictisit până la răsărit. Pe biroul lui C. era o carte sf ce îi purta numele ei.

     – Într-o zi ai să scrii un scenariu ce va inspira națiuni. I-am spus sorbind din vinul roşu. 

    În acea noapte am visat cu ochii deschişi şi ne-am descoperit. I. visa să ajungă pe Insula Paştelui iar eu în Tokyo. 

    – Poate într-o zi vom râde şi ne vom aminti de momentul acesta. Îți voi povesti cum a fost pe acea clădire înaltă iar tu cum a fost cu uriaşii.

      La răsărit am pregătit bruschete delicioase.  N-am regretat o clipă că nu am dormit. Apucasem să vedem La la land, să golim o sticlă neagră, să prindem un răsărit de iarnă, să vorbim despre viață, despre poveşti de mit, peripeții, curaj, locuri neexplorate. 

        Piesa mi-a lăsat scrijelite în memorie printre cele mai artistice înjurături şi replici înfocate de inimă amorezată:

          1. “De-ți trag una în cap îți fac creierul poezie.”

          2. “Perpelite-ar diaviolii de strigoaică.”

           3. “Am să te ador şi-am să te cânt mai ceva ca un poet toscan.”

           4. “Nu există vrăjitorie mai mare decât oglindirea în ochii iubitei.”       

Fragment

30 Ianuarie 2017

      Mi-au rămas întipărite în suflet rândurile acestea din Outlander:”Sunt ciudate lucrurile de care îți aminteşti, oamenii, locurile, întâmplările rămase în inima ta pentru totdeauna… în timp ce altele se pierd în ceață. Am ştiut întotdeauna că am trăit o viață diferită de cea a altor bărbați. Când eram tânăr nu am văzut nici o cale înaintea mea. Pur şi simplu am făcut un pas după altul, întotdeauna înainte, mai departe, grăbindu-mă spre ceva…fără să ştiu unde să ajung. Dar într-o zi m-am întors şi-am privit înapoi şi am văzut că fiecare pas făcut a fost ales de mine. La stânga, la dreapta, înainte sau când m-am oprit. În fiecare zi, fiecare om are posibilitatea să decidă între bine şi rău, între iubire şi ură şi uneori între viață şi moarte… Şi toate aceste decizii întruchipează viața ta. Ziua în care am realizat asta a fost ziua în care am devenit un bărbat.”

Despre lucruri mărunte

27 Ianuarie 2017

      Mai târziu, printre nori albăstrui şi vânt tăios mi-am purtat blugii tăiați pe străzi noi, am băut o cafea bună la cafeneaua gri, am citit rânduri din viața unei mămici în Cairo pe băncuța din sala de aşteptare a institutului de fizioterapie, m-am jucat cu un plic primit în dar de la S. în buzunarul vestei cu guler de blăniță gri, în care îmi cufundam obrajii să îi feresc de răcoare, am privit manechine cu pălării cât motorul maşinei ei proaspăt recuperate torcea în mers pe străzi înguste. 

           În minte îmi răsună râsul mamei colorat:

            – Te-ai întors de-a dreptul rusoaică!

             Urma să port cuşma neagră şi pufoasă pe terenuri înzăpezite şi în stomac aveam emoții cu cât mă gândeam la pădure. Florile exotice aveam să le regăsesc în parfum şi în imprimeuri pe rochii ori amintiri.

Despre capitale

22 Ianuarie 2017

       

         Pe străzile capitalei erau rupte frunze mari de palmier ce trădau urmările ploii cu gheață ce trecuse. Plouase atât de tare încât se întunecase cerul în toiul zilei. Dacă ai fi stat prost cu inima ai fi spus că se sfârşea insula. Străzile erau destul de libere. M-am plimbat o vreme prin parcul cu rațe. Din vârful parcului, în spatele unei biblioteci, era un mic punct de observator. Priveam culorile calde ce se pierdeau în vale. De sus nu vezi crăpăturile pereților, frunzele smulse. Defectele sunt mascate. Ai spune că totul e perfect, că acolo nu au fost dureri. Aşa e şi cu oamenii, cu cât îi analizezi mai mult cu atât le vezi părțile întunecate.

                 Când s-au aprins luminile capitalei în păcură, valurile rochiei verzi ce îmi strângea brâul, s-au ridicat în piruete. Pentru o vreme am simțit că am zburat. În versuri răsuna Cuba. Când oboseam, priveam de la o masă mică picioarele subțiri în ciorapi de plasă neagră şi pantofi de dans negri, a unei femei cu talii de viespe. Se mişca senzual. Probabil nu eram singura care o admira. Alteori priveam tavanul în valuri de material ce mă trimitea pe tărâmuri arăbeşti. Reveneam pe ring să mai simt că zbor…

În lumea dansului salsei cubane era competiție atât pentru mişcările de dans cât şi pentru cuceritori. Aş fi pictat exotismul şi senzualitatea mişcărilor, expresiile flămânde ori furioase. 

M-am prăbuşit pe scaun. Tocurile ascuțite îmi făceau tălpile să pulseze de durere. M-aş fi teleportat în Cuba, aş fi dormit o noapte sau două în La Habana. Aş fi dansat cu jar în suflet în inima capitalei unde s-a scris istorie cu paşi de dans şi aş fi băut o cafea delicioasă printre alte ghirlande de flori. Visam cu ochii deschişi. Până atunci era bine în realitate. În inima capitalei acesteia tot exotice duceam istoria paşilor mai departe.  

Următoarea zi mi-a venit cu greu să îmi fac antrenamentul. Mă dureau coapsele şi muşchii fesieri. Gâfâiam rezemată pe coate însă refuzam să îmi neglijez exercițiile. M-am dezmierdat cu apă fierbinte la final până oglinda a prins o pojghiță de ceață şi formele frumos conturate ale corpului s-au pierdut în abur. Zilele de efort îşi puneau amprenta.

                   

Gogoşi la două noaptea

22 Ianuarie 2017

                Simțeam fiori pe şira spinării. La televizor rula Darkness. Era straniu să văd actrița din True blood atât de tânără şi şatenă. Avea ticul cu buza. Ce putea fi mai bine decât un film de groază în toiul nopții? Aluatul creştea sub materialul călduros. 

                 – Creşte copilul? Îi spuneam râzând. Se întrezărea mirosul de aluat.

                 Filmul s-a terminat fără final fericit şi eu am rămas cu un gust amar. Mă dezgusta psihoza acelui bătrân fără inimă. 

                 – Hai să facem gogoşi! 

                 Pe masa din bucătărie s-a împrăştiat pudra de zahăr. Pe buze-mi aluneca gustul copilăriei. Când am muşcat din aluatul pufos, copt în formă de turtă, mintea mi-a zburat în bucătăria de acasă când eu eram la grădiniță încă. Gogoşile aveau acelaşi gust deşi trecuseră vreo 20 de ani. 

                   – Mai ții minte gentuța mea roşie, în formă de cutie, cu forme animate pe ea, fermoar şi o tortiță? 

                   S-a forțat să îşi amintească.

                   – Obişnuiai să îmi pui prânzul în ea. Puneai un sandwich şi o sticluță mică de suc uite atâta. Am ajutat-o cu detalii, gesticulând din mâini.

                   – Da! Ce frumoasă mai era! 

                   – Şi pantofii roşii de lac…

                   – Şi cei albaştri. Ştii că Lu i-a găsit Mayei papuci aşa? Ce fericită am fost când am văzut.

                    Am reflectat pentru o clipă la ce a spus. Unele lucruri nu erau întâmplătoare.

                   – Şi teneşii şi blugii mei cu litere. Ce dragi îmi mai erau. Încă îmi amintesc. 

                     Era plăcut să depănăm trecutul. Uneori nu îmi vine să cred că au trecut atâția ani şi unele lucruri nu şi-au pierdut esența, cam ca şi gustul gogoşilor.

                      N.B. : Şi da, am comis-o! Să faci gogoşi la două noaptea poate fi amuzant şi zen pentru suflet. O să îmi lipsească momentele astea mamă! 

Şi cu dreptatea? Sau cum să nu mai pun întrebări tâmpite ca să nu mor deşteaptă

16 Ianuarie 2017

           Ne-am aşezat în colțul cel mai călduros la o masă simplă şi curată. Priveam pe geamul cât un perete strada pustie. Luam înghițituri scurte din lichidul cremos, din ceaşca de porțelan alb, ce o aşezase zâmbitoare o brunetă cu trăsături încă fragede. Bella îmi asculta rătăcirile, ideile poate aberante pentru o fostă studentă idealistă. Eram pragmatică şi dezgustată iar ea încerca să mă facă să mă bucur de sensul vieții într-o ceaşcă de cappuccino, în cafeneaua gri, nouă, din cartier, cu geamuri groase prin care străluceau lumini gălbui, deasupra unor oameni tineri. Era cochetă şi simplă, ca în colecțiile de pe tumblr. Împingeam monedele sub mănuşile mele de piele. Ce rost avea să privesc banii când erau sursa tuturor nemulțumirilor oamenilor ce căutau puțină siguranță? 

              – Ce faci? Aştepți soții noştri din Afghanistan? Am pufnit în râs.

               – Nu i-am aşteptat niciodată. Mi-a răspuns râzând. 

                 Mă jucam cu o verighetă imaginară pe degetul inelar. Măcar cu umor prostesc, nefiresc să hrănim seara, acel umor pe care îl înțelegea doar ea. 

Se lăsase frigul. Tremuram cât mă conducea de braț înapoi spre camera caldă. 

La lăsarea nopții mi-a dispărut ultima fărâmă de umor după ce mi-am hrănit creierul cu o operă cinematografică psihologică şi una românească: The final cut şi De ce eu?.  

            S-a dus naibii idealul. În spatele schelelor celor mai fascinante pentru turiştii romantici stau cuie. Cert e că atunci când o să fiu babă mai bine m-aş  urca pe un vas de croazieră să înconjor lumea decât să îmi aştept pensia într-un complex comunist. Ar fi ideal. Şi uite aşa nu s-a dus naibii tot idealul. Probabil se fracționează ca să mai am motive să fac calcule. Încă mai e timp… 

             Cât despre mine: sunt frumoasă, cap am dar bani n-am, avertisment tinerilor burghezi, nu de alta dar nu reprezint tocmai materialul ortodox de viitoare soață. Şi poate e mai bine aşa că podoabele au kg şi pământul îndură deja secretele altora. Dacă tot se apropie dimineața măcar să îmi resuscitez umorul.

            N.B. : Astăzi n-am fost zen deşi e încă vacanță.