Drumul înghețat

20 Februarie 2018

Zilele acestea simțisem o nevoie acută să mă deconectez de tot. Vestea celui de al doilea nodul la sân mă dăduse peste cap complet. Mi-a luat ceva timp să diger investigațiile când a apărut primul, să mă adaptez cu schimbările radicale din meniul culinar şi încă nu m-am obişnuit deşi au trecut 4 luni. Apoi aveam impresia că viața mea începea să treacă pe încetinitor şi puteam simți clar toate detaliile. Fraza “nu te stresa orice ar fi sau orice te-ar putea necăji” a trebuit să mi-o bat cu un cui imaginar pe o oglindă frontală matinală. Până într-o zi când m-a podid plânsul şi am spus:

-Gata! Mi-am atins o limită de supărare!

Am realizat atunci că orice ar fi trebuie să fac ceva, să schimb ceva, să plec undeva măcar puțin. La scurt timp după numai bine că D. îmi propuse să mergem într-o minidrumeție de o zi cu maşina noastră nouă, spre munte. Am fost aşa fericită când am sărit în zăpada mare. În sfârşit mă simțeam liberă de toate grijile. Iarna era în toată splendoarea ei. Țopăiam şi mă zbenguiam ca un copil. Mi-am aerisit sufletul privind peste hăul acela înghețat. Acolo am realizat că nu aveam de gând să las un hău în inima mea sau inima lui indiferent de lucrurile care apar sau pot apărea pe parcurs. Adesea uităm să ne bucurăm îndeajuns când totul pare gri într-un tablou, dar pe margini sunt brodați ciorchini de flori.

N.B: Mă simt specială când sunt în cabina de probă şi văd că designerul lucrează pe rochia ivory. Mâine e una dintre acele zile în care am emoții când o probez. Încă puțin şi va fi gata.

Advertisements

Vin şi Aloe Vera

16 Februarie 2018

În zilele când sunt foarte supărată intru într-un magazin şi mă pierd printre rafturi până găsesc ceva de suflet şi îl aduc acasă. Aşa am făcut şi azi dimineață. M-am poticnit lângă un dulăpior alb cu mai multe văsuțe colorate de ceramică din care răsăreau soiuri de Aloe Vera. Am luat un vas roz şi altul alb şi m-am bucurat o clipă:viață în văsuțe…

Îmi torn vin evreiesc într-un pahar şi-ncerc s-alung paloarea albă ce mi-au lăsat-o lacrimile pe obraji. Viața e fragilă şi noi ne stresăm din nimicuri…

Sentiment de primăvară

3 Februarie 2018

Miroase a lipie de casă în jur şi a ciorbă de perişoare. Maestrul e D. pentru lipie iar eu pentru ciorbă. Buzele freamătă a vin sângeriu. Pe birou am aşezat o mânuță de ghiocei ce i-am cules din fața casei. Primăvara a sosit mai devreme în grădina noastră. Mâine la meteo spunea că ninge aşa că i-am cuibărit pe micuți la căldură, în speranța că vor mai supraviețui câteva zile. Faptul că sunt aşa de delicați m-a făcut să mă gândesc la faptul că viața e la fel de fragilă şi dacă amânăm să o trăim din plin, fără să scriem amintri de neuitat, s-ar putea să ne copleşim cu regrete.

– Nu ştiam că îți plac ghioceii! Mi-a spus D. înainte de a cădea într-un somn profund.

Se cuibărise în patul cu cearceaf roz şi înveliş cu fluturi colorați pe care îl numise insectar pentru a-mi face pe plac.

– Tu nu vii în insectar?

– Mai stau puțin!

În seara aceasta tata se urcase într-un autobuz şi purcese din Marea Britanie spre plaiurile noastre misterioase. Mă tot gândisem la medalionul roz din cutia de bijuterii roşie cât găteam, ce îl primisem de la el înainte de a pleca spre mare. Mă ținea mai aproape de sufletul lui. Nu înțelegeam reacțiile lui spre bătrânețe la fel cum obişnuisem cândva, dar ştiam că avea un sentiment de dor ce îl guverna.

Am reuşit!

26 Ianuarie 2018

Era una din diminețile în care mă adăposteam de frig în localul primitor în care mirosea a pâine proaspătă şi a prăjituri. Priveam tristă pe fereastră clădirile vechi şi piața unde astă vară hrănisem porumbeii. Zăpada venea şi dispărea. Cum venise gerul şi înghețase apa pe ciment micuții şi-au mutat locul. Sorbeam pierdută din laptele spumos, cald când s-a aşezat o domnişoară pe scaunul înalt de vizavi. Şi-a aplecat fruntea spre masa înaltă şi a început să iscălească cu poftă. M-am dojenit pentru o clipă. Uitasem să mai iscălesc cu pofta aceea nebună. Aveam impresia că zilele zboară prea repede de când aprinsesem steluțele pe terasă ca să îi urez bun venit noului an. Printre zile de muncă destul de agitate cu piticii, pupici, lacrimi nevinovate strigăte de glasuri mici şi îmbrățişări de mânuțe cât să îmi încapă într-o palmă, antrenamente după lucru, nopți cu somn greoi, planificări de nuntă, întâlniri cu cei dragi sufletului meu m-am pierdut şi-am obosit.

Într-una din zile m-am scufudant în bazinul olimpic şi am coborât prin undele albăstrui ca un voal. Îmi priveam unghiile în culoarea vişinelor şi mă gândeam la mânuțele fragile ale domnişoarei ce mi le aranjase. Un corp subțire de femeie se unduia în fața mea. Înota lent şi delicat. Culorile costumului ei mă captivau. Când am ieşit la suprafaţa apei m-am simțit cumva mai liberă. Priveam tavanul cât pluteam pe spate şi mintea devenea un perete alb.

În acest tumult mulţumirea cea mai mare era în serile când oricât de obosiți am fi fost eu şi D. dansam în şosete sau adormeam la pieptul lui mare.

Mare mi-a fost bucuria când după repetate încercări de a deveni o pasăre în orele de yoga, am reuşit azi să plutesc în aer cât am numărat până la zece.

– Uite, D.! Am reuşit!

La început cădeam după o secundă. Îmi era frică să nu îmi fracturez mâinile. Îmi lovisem fruntea de podea până ajunsesem să număr până la 6. În altă zi îmi sucisem mâna dar cu toate acestea ceva mă îndârjea să număr mai mult până aveam să nu mai cad şi să mă simt liberă.

-Bravo, iubirea mea! M-a sărutat cu ochii luminoşi.

Am început să țopăi de fericire prin dormitor….În sfârşit eram o cioară!

Întotdeauna mă fascinase ideea de zbor. Era un alt fel de a zbura, de a simți, de a trăi…

N.B: Am renunțat de ceva timp la cafea şi la zahăr şi nu e aşa cumplit precum îmi închipuiam că va fi.

Surpriza dimineții

24 Decembrie 2017

În dormitor răsună Hooverphonic. Mi-a sărit tot somnul când am ținut discul în brațe de dimineață. Nu îmi venea să cred că îl găsise. Era preferatul meu. Lângă el era o cutiuță mov cu cristale. Plănuiesc să port colierul şi cerceii astă seară la petrecerea de Crăciun ce o găzduim. Încă nu m-am decis ce rochie să aleg aşa că răscolesc prin dulap. Miroase a pâine prăjită în dormitor şi a fericire. Crăciunul acesta e despre noua mea familie, despre noi, iubire, prieteni şi pace în suflet. Tot n-a nins cum mi-aş dori.

Gânduri de iarnă și dor

22 Decembrie 2017

              large    Pe pick-up stă un trandafir sângeriu, criogenat, într-o cutie roșie, cu fundă lucioasă. O fărâmă de iubire. Ieri am tresăltat cu ochii umezi când l-am văzut cu cutia rotundă în brațe și obrajii rumeni. I-am sărit în gât de fericire.

                – Doamna de la florărie mi-a spus că ține între doi și zece ani. Probabil cândva o să te plictisești de el dar sper să îți placă.

                – Cum să mă plictisesc? I-am spus mirată. E natural? 

               – Da!

             În dulap mascasesm într-o cutie de pantofi mare o cutie cu fundă aurie, învelită în ambalaj cu căsuțe mici, înzăpezite. Așa eram sigură că nu o găsea până de Moș Crăciun. În ea îi ascunsesm o sticlă de rom cubaneză cu pahare cu emblemă mată. Știam că își dorea de mult timp un rom bun doar pentru el.  

            Anul acesta a zburat. M-am îndrăgostit nebuneşte de un bărbat minunat cu care am simțit că trăiesc un film  fără final. Printre paşi de dans în şosete pe covorul din dormitor, cafenele, grădini, marea unde i-am devenit logodnică, munți, dealuri, nopți parfumate cu cearceafuri mototolite şi urme pe spatele lui, mese delicioase, seri de dans printre oameni interesanți, zile de muncă şi revederi.. şi-atât de multe amintiri care îmi aleargă prin minte dar nu îmi ajung paginile să le înşir pe toate.

         M-a pălit un dor cumplit de mare. Poate pentru că acolo am printre cele mai frumoase amintiri. Să îmi strecor degetele printre firele de nisip, să îmi ascund buclele grele cu o plărie, să mă arunc în mare noaptea, să ne sărutăm la răsărit…

          Mi-aș dori să ningă de Crăciun. Iarna aceasta e ca o femeie încăpățânată. Dă zăpada cu țârâita. Măcar de nu s-ar topi.

                                                                                               

Despre o dorință împlinită

30 Octombrie 2017

                   vi                                   Discul negru se ondula sub acul aproape invizibil, în cutia ca de mahon. Mă bâțâiam pe vârful picioarelor și-i priveam părul tuciuriu în vânt. Sade era tare misterioasă pe copertă. Era primul meu disc de vinyl. Vocea ei profundă răsuna pe fundal. Nu îmi venea să cred că aveam pickup-ul în camera mea. D. îmi îndeplinise o dorință. Mă bâțâiam frenetic fără sens. Eram mult prea entuziasmată ca să leg pași delicați. Și el râdea într-un cot pe marginea patului de pașii mei nebuni și apoi zâmbea. Înmulțeam fericirea.

Hai să ne iubim în stradă

22 Octombrie 2017

                  large (1) 

           – Îți tremură mâinile! Ai emoții? Mi-a spus cât mă conducea printre dansatori pe acea stradă pavată centrală.

                    Îmi tremura sufletul și carnea ce îi era casă. Îi priveam zâmbetul mai relaxat decât al meu și pluteam în pași de dans printre dansatori, trecători grăbiți, curioși, așezați lângă un monument ori sorbind dintr-un lichid delicios la o terasă. El mai dansase în stradă până atunci. 

                   – Și eu am avut emoții mari când am încercat prima oară așa. Îmi amintesc că tremuram când știam că mă priveau oamenii atât de aproape. 

                Era alt sentiment față de ring, plajă, foișor… Oamenii care se opreau curioși ridicau telefonul și filmau sau pozau. Îmi era teamă să nu uit pașii de emoție dar îmi spuneam apoi în gând să închid ochii și să simt ritmul muzicii și palmele lui calde. Corpul se unduia în mișcări senzuale și cu cât mă lăsam furată de simțiri îmi plăcea din ce în ce mai mult. Am dansat salsa cu gâtul sugrumat dar la bachata a fost mai intens parcă. Ne transmiteam iubirea fără să o grăim și trăiam clipa aceea de parcă ar fi fost ultima. Mi-aș fi dorit să dansăm și kizomba însă nu a apărut nicio piesă de-a lungul evenimentului. O tânără s-a apropiat cu un aparat de fotografiat negru când am luat o pauză și ne-a cerut permisiunea de a ne surprinde într-o poză. Am aflat ulterior că purta un nume ce te trimitea cu gândul la fericire.

               Când totul a luat sfârșit am pornit printre clădirile vechi la plimbare. Aproape de scena urbană am surprins la marginea unui acoperiș o ferestruică albă ca de vapor. Din cercul palid ieșea un cap de ghips acoperit cu un coif de soldat ce privea spre alt cap palid. Părea că îi șoptește ceva așezat așa jucăuș cu gâtul.

            – Tu vezi? Oamenii aceștia nu mai luptă în stradă. Dansează de zor! Ce s-a întâmplat cu secolul acesta?

           Am chicotit. Imaginația mea zburdă când văd statui sau lucruri vechi ce țin de frumos. Am cutreierat apoi printre castanele căzute, pe lângă Casinoul vechi și lacul în care se oglidea cu castane coapte în palmă. Ne ținea companie un prieten drag. Ne frigeam degetele împreună cu fructele maronii proaspăt luate de pe jar și ne pierdeam în filozofii de viață. 

            Următoarea zi mare bucurie mi-a făcut momentul când am adus în sufragerie un portocal chinezesc. Avea o floricică mică albă ce stătea să se deschidă și vreo zece calamondine. Am pregătit cina în cinstea noastră cu mușchi în vin și pahare ciocnite. Dimineața următoare am găsit floricica deschisă. Mirosea puternic a vacanță exotică, a tărâmul mamei, a libertate…
            

 

        

       

              

            

                    

Fragmente de artă descoperite și gânduri între patru pereți

27 Septembrie 2017

                           tea reading

                Când m-am trezit m-am îndreptat spre copăcelul de cafea din mica noastră sufragerie. Mi-am format un obicei ca în fiecare zi să mă duc să îi studiez și să îi admir frunzele lucioase, proaspăt crescute. S-a mai înălțat piticul de când îl hrănesc cu apă și dragoste. Lângă el se înalță avocado. Dar trebuie să recunosc că mai drag îmi este copacul de cafea, poate pentru că mă trimite cu gândul spre Cuba. Mi-am făcut ceai și mi-am cuibărit picioarele pe birou cu o carte împrumutată din biblioteca surorii lui vitrege. Cartea aceasta m-a ținut pe jar de alaltăieri când am consumat vreo 70 de pagini pe holul de așteptare la radiografie. Am răcit cobză, mi-am scanat plămânii. Drept urmare am rămas blocată la domiciliu în concediu medical precum frumoasa ciufulită din turnul fermercat, cu un bol de napolitane și ceai de oameni bolnavi aproape. Dar napolitanele acestea ieftine miros bine și de când mi-am făcut curaj să deschid geamul a năvălit aerul rece, cu parfum uscat de frunze de toamnă în tot dormitorul.  Contele de Monte-Cristo mă consumă ca și Dama cu camelii….  Arunc câte o privre la piatra în culoarea mării la mal, ce strălucește pe degetul inelar în lumina slabă. Se strecoară pe geamul din față și tresar la auzul termenului logodnică spus în gând. Suna mlădios când îl auzeam prin casă strigându-mă iubita mea frumoasă, dar cu logdondinca mea încă nu m-am obișnuit. Adesea râdem ca doi copii când ne imaginăm cum va suna când ne vom striga printre pereții aceștia subțiri soția mea ori soțul meu. Tresar când parcurg povestea tinerilor logodiți din carte. Mi-o imaginez pe iubita lui Edmond cu buzele de coral și plete în vânt, cu pleoapele grele de așteptare ori la brațul lui cu ochii tuciurii slipind de fericire apoi, pe Edmond mocnind în încăperea aceea izloată. Visele și încăpățânarea la o vârstă fragedă realizez că te pot pune în încurcături. Că focul acela ce arde în interior nu-l ai decât în anumite împrejurări cu persoane de suflet sau sclipiri de inteligență sugrumată. Că norocul are și el un rol în destinul nostru chiar dacă nu prea vrem să recunoaștem existența lor.

             Mă oporesc din tentativa de filozofat căci mintea îmi aleargă la tabloul ce l-am descoperit în capela bisericii vechi  din piața pavată când mă întorceam de la cabinet acasă. Îngerul acela în umbră palidă m-a fascinat de-a dreptul. Era o înfățișare din 1900. Un artist își închipuise acel moment acum mai bine de 100 de ani. Apoi mai era sculptura îngerului bătrân ce cresta cu o secure un trandafir înflorit. Îmi plăcea să mi-l imaginez roșu sângeriu dacă ar fi prins culoare. Ținea o clepsidră în mâna dreaptă. Mă supăra faptul că nu puteam afla vechimea sculpturii.

În apă

23 Septembrie 2017

        Priveam dungile de pe fundul bazinului cât îmi ancoram gândurile în apa clară. Era atât de transparentă încât îmi percepeam luciul lacului roşu de pe unghii. Când oboseam ieşeam la suprafață, mă întindeam pe spate şi pluteam în voie. Îmi imaginam că brațele sunt aripi. Cei doi palmieri din colțurile sălii îmi chemau dorul pentru zilele toride de pe insulă. Mă simțeam epuizată. Mă scufundam iar. Îmi era dor de Bella. Să stau cu ea la o cafenea cochetă din cartier şi să pălăvrăgim. Când am simțit că frigul îmi furnică pielea m-am cocoțat în tribună. Îi priveam corpul greoi lui D. cum lăsa bule albe ca o dâră. Îmi plăcea să îi urmăresc brațele masive cum se roteau, apăreau şi dispăreau obosite în albastrul clar.